Cum iesim din criza? Paul Krugman si 'solutia babysitter'

‘Întoarcerea economiei declinului şi criza din 2008’ este ultima carte a laureatului Nobel pentru economie din 2008, Paul Krugman. Volumul a apărut de curând şi la noi, la excelenta editură Publica, iar în introducere Krugman spune o poveste despre societate, economie şi criză pe care aş vrea să v-o reproduc, aşa cum voi putea.

Ideea pleacă de la un articol publicat în 1978 de Joan şi Richard Sweeney, intitulat ‘Teoria monetară şi Marea Criză a cooperativei de babysitting de pe Capitol Hill’. Glumă ? Nu. Să-i dăm cuvântul lui Krugman ( şi aici vă avertizez : textul este realmente simpatic, dar solicită atenţia până la capăt, pentru cine vrea să înţeleagă legătura cu ceea ce se întâmplă acum în lume). Aşadar :

‘În perioada anilor 1970, soţii Sweeney erau membri, ca să vezi, într-o cooperativă de babysitting- o asociaţie de cupluri tinere, în cazul de faţă preponderent oameni cu posturi în cadrul Congresului american, care se arătau dispuse să stea pe rând cu copiii celorlalţi. Această cooperativă era una neobişnuit de mare, în jur de 150 de cupluri, ceea ce însemna nu doar că existau din belşug potenţiali babysitteri, ci şi că sarcina de gestionare a organizării- mai ales în a avea grijă ca fiecare cuplu să se achite de cota-parte a prestaţiei ce-i revenea- nu era nici pe departe floare la ureche.

La fel ca multe asemenea instituţii ( şi alte aranjamente pe bază de barter), cooperativa de pe Capitol Hill a căutat să rezolve problema emiţând bonuri valorice, respectiv cupoane care-i dădeau deţinătorului dreptul la o oră de babysitting. Când stăteau cu copiii altcuiva, babysitterii primeau de la părinţii acestora numărul aferent de cupoane. Prin construcţie, sistemul nu permitea nimănui să se eschiveze : în mod automat, el garanta că, de-a lungul timpului, fiecare cuplu va presta exact atâtea ore de babysitting câte primea.

Dar lucrurile nu erau atât de simple. Din câte se pare, un asemenea sistem impune să existe în circulaţie o cantitate destul de mare de bonuri valorice. Cuplurile care aveau, la un moment dat, mai multe seri libere la rând şi nici un fel de planuri imediate încercau să acumuleze rezerve pentru viitor ; această acumulare era însoţită de o scădere corespunzătoare a rezervelor celorlalte cupluri, dar în timp, fiecare cuplu probabil că-şi dorea, în medie, să deţină suficiente cupoane cât să iasă în oraş de mai multe ori, între reprizele intensive de babysitting. Emisiunea de cupoane la cooperativa de pe Capitol Hill era o treabă complicată : cuplurile primeau cupoane la înscrierea în cooperativă, pe care aveau obligaţia să le ramburseze dacă părăseau asociaţia, însă plăteau şi contribuţii în cupoane de babysitting, care se foloseau pentru a-i plăti pe administratorii asociaţiei şi aşa mai departe.Amănuntele nu sunt importante ; ideea de reţinut este că a venit un moment când nu se aflau în circulaţie decât relativ puţine cupoane- prea puţine, de fapt, pentru a putea fi satisfăcute nevoile cooperativei.

Rezultatul a fost unul bizar. Cuplurile cărora li se părea că au rezerve insuficiente de cupoane erau nerăbdătoare să stea cu copiii altora şi se codeau să mai iasă la distracţie. Dar decizia unui cuplu de a ieşi în oraş echivala cu ocazia pentru un altul să facă babysitting ; ca urmare, oportunităţile de a sta cu copiii celorlalţi au devenit o marfă tot mai rară, făcând cuplurile încă şi mai reticente în a-şi folosi rezervele, cu excepţia ocaziilor speciale, iar acest lucru a dus la rărirea încă şi mai drastică a posibilităţilor de babysitting…

Pe scurt, cooperativa a intrat într-o recesiune.’

Pauză aici, spune autorul. E timpul pentru analiză :

‘Mai întâi, de ce a intrat în recesiune cooperativa de stat cu copiii ? NU a fost din cauză că membrii asociaţiei nu s-ar fi achitat aşa cum trebuie de obligaţiile lor ca babysitteri ; poate că-şi făceau bine treaba, ori poate că nu, dar oricum asta este o cu totul altă problemă, separată de cea a recesiunii. Nu a fost din cauză că asociaţia ar fi suferit de « parlamentarism », că ar fi eşuat într-un ‘babysittingism de cumetrie » sau că n-ar fi reuşit să se adapteze la dinamica tehnologiei de babysitting la fel de bine ca şi concurenţii săi. Problema nu avea de-a face nici cu capacitatea cooperativei de a produce, ci era pur şi simplu vorba de o absenţă a « cererii efective » : se cheltuia prea puţin pe bunuri reale( ore de babysitting), pentru că oamenii încercau în schimb să acumuleze bani (cupoane pentru babysitting). Lecţia pentru lumea reală este aceea că poţi fi vulnerabil la ciclul economic din motive care au prea puţin de-a face, dacă nu deloc, cu atuurile şi slăbiciunile tale economice fundamentale- economiilor bune li se pot întâmpla şi lucruri rele.’

Soluţia ? Să vedem :

‘[…]membrii consiliului de administraţie, alcătuit în principal din jurişti, s-au lăsat destul de greu convinşi că problema era una esenţialmente tehnică şi cu un remediu rapid. Responsabilii cooperativei au tratat-o mai întâi ca pe o problemă « structurală », cum ar numi-o un economist, care impune măsuri directe : s-a decretat o regulă conform căreia fiecare cuplu avea obligaţia( !) să iasă în oraş, deci să solicite servicii de babysitting, cel puţin de două ori pe lună. În cele din urmă însă, economiştii au avut câştig de cauză şi oferta de cupoane a fost suplimentată. Rezultatul ? Situaţia s-a schimbat ca prin farmec : în condiţiile unor rezerve mai mari de cupoane, cuplurile au devenit mai dispuse să iasă din casă, făcând ca ocaziile de babysitting să fie mai numeroase, ceea ce mai departe a stimulat cuplurile să iasă şi mai des şi aşa mai departe. PBB-ul cooperativei- produsul de babysitting brut, exprimat în unităţi de bebeluşi supravegheaţi- a crescut exponenţial. Din nou, acest lucru nu s-a întâmplat din cauză că oamenii ar fi devenit babysitteri mai buni sau că asociaţia ar fi trecut prin nu ştiu ce proces fundamental de reformă ; pur şi simplu, harababura monetară a fost rectificată. Recesiunile, cu alte cuvinte, pot fi combătute prin simpla tipărire de monedă- şi pot uneori (de obicei) să fie remediate cu surprinzător de mare uşurinţă.’

Cam asta e. Puteţi fi de accord cu soluţia, sau nu, dar cred că istoria în sine ne poate fi de ajutor pentru înţelegerea mecanismului prin care apare o criză într-un sistem. Aş mai adăuga doar că ideile lui Krugman sunt foarte asemănătoare cu cele ale unui alt mare economist, John Maynard Keynes, acesta din urmă contemporan cu criza anilor ’30. Cartea lui Krugman, ca şi lucrarea cea mai importantă a lui Keynes, ‘Teoria generală a ocupării forţei de muncă, a dobânzii şi a banilor’( Ed. Publica, 2009) , pot fi achiziţionate de pe www.librariamea.net.

Dar cred că tot ar mai fi ceva de spus. Mă gândesc : dacă o asemenea cooperativă ar fi existat la noi, ce s-ar fi întâmplat, într-un moment de criză ?

Vă e cunoscută vorba : ‘s-a-nchis, bă, că nu mai mergea’ ? Sau ştiţi voi alta, mai potrivită ?