Reclama pe fata!!

Hilar

Editura Nemira a publicat recent o cărţulie foarte simpatică, despre care eu am mai scris. Se numeşte ‘Aristotel şi furnicarul merg la Washington- mic antitratat de abureală politică’, şi e scrisă de Thomas Cathcart şi Daniel Klein. După cum se poate deduce din titlu, cartea se ocupă de diversele modalităţi în care politicienii, pentru a fi cât mai persuasivi, siluiesc logica. Şi, credeţi-mă, sunt atâtea poziţii, încât ar ieşi de-o Kama Sutra !
Acum n-o să vă delectez, însă, cu flotări logice. O să vă pun în faţă una dintre cele mai abjecte şi tâmpite mostre de comportament electoral. Îi aparţine lui Hillary Clinton, şi a fost recoltată în timpul ultimei campanii pentru preşedinţie din SUA. Invitată la un post TV de nişă(gastronomie şi artă culinară), candidata noastră a arătat cu prisosinţă cât de dezumanizant poate ajunge comportamentul politicianist. Iat-o pe cucoană cum trage din toate poziţiile în electoratul-ţintă, alcătuit din gospodine:

‘RACHEL RAY(moderatoarea emisiunii) : Bună, Hillary. Doamne, dar ce bine arăţi ! Obişnuieşti să găteşti în costum cu pantalon ?
HILLARY CLINTON : Asta-i o întrebare grozavă, Rachel. O întrebare cu adevărat minunată, care stârneşte ecouri în sufletul meu şi în toate celelalte fete şi femei muncitoare din această extraordinară ţară a noastră.
R.R.: Deci găteşti în costum cu pantalon?
H.C. : Păi, fireşte că eu nu pot răspunde în numele lui Michelle Obama la această întrebare ; dacă ea vrea să gătească în pantaloni, cred că este dreptul ei. Aceasta e esenţa ţării noastre, libertatea de a găti în orice vestimentaţie doreşti.
R.R. : Uite ce e, mai avem numai trei minute înainte de a scoate sufleul din cuptor. Găteşti în costum cu pantalon, doamnă senator ?
H.C. : Da şi nu. Aş găti în costum cu pantalon. Aşa cum am spus de multe ori, nu este nimic rău în a găti astfel. Dar de fapt…şi dovezile arată că acest lucru e adevărat…eu nu gătesc. Nu că aş crede că e ceva rău în a găti, adică dacă…
R.R. : Pfuu ! Vino să vezi sufleul ăsta !
H.C. : Extraordinar ! Îmi dai şi mie reţeta ?’

Nici un comentariu n-ar putea spori farmecul textului. Nu-i aşa ?

Cum iesim din criza? Paul Krugman si 'solutia babysitter'

‘Întoarcerea economiei declinului şi criza din 2008’ este ultima carte a laureatului Nobel pentru economie din 2008, Paul Krugman. Volumul a apărut de curând şi la noi, la excelenta editură Publica, iar în introducere Krugman spune o poveste despre societate, economie şi criză pe care aş vrea să v-o reproduc, aşa cum voi putea.

Ideea pleacă de la un articol publicat în 1978 de Joan şi Richard Sweeney, intitulat ‘Teoria monetară şi Marea Criză a cooperativei de babysitting de pe Capitol Hill’. Glumă ? Nu. Să-i dăm cuvântul lui Krugman ( şi aici vă avertizez : textul este realmente simpatic, dar solicită atenţia până la capăt, pentru cine vrea să înţeleagă legătura cu ceea ce se întâmplă acum în lume). Aşadar :

‘În perioada anilor 1970, soţii Sweeney erau membri, ca să vezi, într-o cooperativă de babysitting- o asociaţie de cupluri tinere, în cazul de faţă preponderent oameni cu posturi în cadrul Congresului american, care se arătau dispuse să stea pe rând cu copiii celorlalţi. Această cooperativă era una neobişnuit de mare, în jur de 150 de cupluri, ceea ce însemna nu doar că existau din belşug potenţiali babysitteri, ci şi că sarcina de gestionare a organizării- mai ales în a avea grijă ca fiecare cuplu să se achite de cota-parte a prestaţiei ce-i revenea- nu era nici pe departe floare la ureche.

La fel ca multe asemenea instituţii ( şi alte aranjamente pe bază de barter), cooperativa de pe Capitol Hill a căutat să rezolve problema emiţând bonuri valorice, respectiv cupoane care-i dădeau deţinătorului dreptul la o oră de babysitting. Când stăteau cu copiii altcuiva, babysitterii primeau de la părinţii acestora numărul aferent de cupoane. Prin construcţie, sistemul nu permitea nimănui să se eschiveze : în mod automat, el garanta că, de-a lungul timpului, fiecare cuplu va presta exact atâtea ore de babysitting câte primea.

Dar lucrurile nu erau atât de simple. Din câte se pare, un asemenea sistem impune să existe în circulaţie o cantitate destul de mare de bonuri valorice. Cuplurile care aveau, la un moment dat, mai multe seri libere la rând şi nici un fel de planuri imediate încercau să acumuleze rezerve pentru viitor ; această acumulare era însoţită de o scădere corespunzătoare a rezervelor celorlalte cupluri, dar în timp, fiecare cuplu probabil că-şi dorea, în medie, să deţină suficiente cupoane cât să iasă în oraş de mai multe ori, între reprizele intensive de babysitting. Emisiunea de cupoane la cooperativa de pe Capitol Hill era o treabă complicată : cuplurile primeau cupoane la înscrierea în cooperativă, pe care aveau obligaţia să le ramburseze dacă părăseau asociaţia, însă plăteau şi contribuţii în cupoane de babysitting, care se foloseau pentru a-i plăti pe administratorii asociaţiei şi aşa mai departe.Amănuntele nu sunt importante ; ideea de reţinut este că a venit un moment când nu se aflau în circulaţie decât relativ puţine cupoane- prea puţine, de fapt, pentru a putea fi satisfăcute nevoile cooperativei.

Rezultatul a fost unul bizar. Cuplurile cărora li se părea că au rezerve insuficiente de cupoane erau nerăbdătoare să stea cu copiii altora şi se codeau să mai iasă la distracţie. Dar decizia unui cuplu de a ieşi în oraş echivala cu ocazia pentru un altul să facă babysitting ; ca urmare, oportunităţile de a sta cu copiii celorlalţi au devenit o marfă tot mai rară, făcând cuplurile încă şi mai reticente în a-şi folosi rezervele, cu excepţia ocaziilor speciale, iar acest lucru a dus la rărirea încă şi mai drastică a posibilităţilor de babysitting…

Pe scurt, cooperativa a intrat într-o recesiune.’

Pauză aici, spune autorul. E timpul pentru analiză :

‘Mai întâi, de ce a intrat în recesiune cooperativa de stat cu copiii ? NU a fost din cauză că membrii asociaţiei nu s-ar fi achitat aşa cum trebuie de obligaţiile lor ca babysitteri ; poate că-şi făceau bine treaba, ori poate că nu, dar oricum asta este o cu totul altă problemă, separată de cea a recesiunii. Nu a fost din cauză că asociaţia ar fi suferit de « parlamentarism », că ar fi eşuat într-un ‘babysittingism de cumetrie » sau că n-ar fi reuşit să se adapteze la dinamica tehnologiei de babysitting la fel de bine ca şi concurenţii săi. Problema nu avea de-a face nici cu capacitatea cooperativei de a produce, ci era pur şi simplu vorba de o absenţă a « cererii efective » : se cheltuia prea puţin pe bunuri reale( ore de babysitting), pentru că oamenii încercau în schimb să acumuleze bani (cupoane pentru babysitting). Lecţia pentru lumea reală este aceea că poţi fi vulnerabil la ciclul economic din motive care au prea puţin de-a face, dacă nu deloc, cu atuurile şi slăbiciunile tale economice fundamentale- economiilor bune li se pot întâmpla şi lucruri rele.’

Soluţia ? Să vedem :

‘[…]membrii consiliului de administraţie, alcătuit în principal din jurişti, s-au lăsat destul de greu convinşi că problema era una esenţialmente tehnică şi cu un remediu rapid. Responsabilii cooperativei au tratat-o mai întâi ca pe o problemă « structurală », cum ar numi-o un economist, care impune măsuri directe : s-a decretat o regulă conform căreia fiecare cuplu avea obligaţia( !) să iasă în oraş, deci să solicite servicii de babysitting, cel puţin de două ori pe lună. În cele din urmă însă, economiştii au avut câştig de cauză şi oferta de cupoane a fost suplimentată. Rezultatul ? Situaţia s-a schimbat ca prin farmec : în condiţiile unor rezerve mai mari de cupoane, cuplurile au devenit mai dispuse să iasă din casă, făcând ca ocaziile de babysitting să fie mai numeroase, ceea ce mai departe a stimulat cuplurile să iasă şi mai des şi aşa mai departe. PBB-ul cooperativei- produsul de babysitting brut, exprimat în unităţi de bebeluşi supravegheaţi- a crescut exponenţial. Din nou, acest lucru nu s-a întâmplat din cauză că oamenii ar fi devenit babysitteri mai buni sau că asociaţia ar fi trecut prin nu ştiu ce proces fundamental de reformă ; pur şi simplu, harababura monetară a fost rectificată. Recesiunile, cu alte cuvinte, pot fi combătute prin simpla tipărire de monedă- şi pot uneori (de obicei) să fie remediate cu surprinzător de mare uşurinţă.’

Cam asta e. Puteţi fi de accord cu soluţia, sau nu, dar cred că istoria în sine ne poate fi de ajutor pentru înţelegerea mecanismului prin care apare o criză într-un sistem. Aş mai adăuga doar că ideile lui Krugman sunt foarte asemănătoare cu cele ale unui alt mare economist, John Maynard Keynes, acesta din urmă contemporan cu criza anilor ’30. Cartea lui Krugman, ca şi lucrarea cea mai importantă a lui Keynes, ‘Teoria generală a ocupării forţei de muncă, a dobânzii şi a banilor’( Ed. Publica, 2009) , pot fi achiziţionate de pe www.librariamea.net.

Dar cred că tot ar mai fi ceva de spus. Mă gândesc : dacă o asemenea cooperativă ar fi existat la noi, ce s-ar fi întâmplat, într-un moment de criză ?

Vă e cunoscută vorba : ‘s-a-nchis, bă, că nu mai mergea’ ? Sau ştiţi voi alta, mai potrivită ?

Parintii fondatori

Ieri, la Iaşi, în discursul ţinut cu ocazia aniversării Unirii Principatelor, l-am auzit pe domnul Mircea Geoană spunând ceva interesant (ei, da, nu vă miraţi). Anume, domnia-sa a adus vorba despre ‘părinţii fondatori’ ai naţiei noastre moderne. Că dl. Geoană, care este o muscă-n lapte în orice domeniu s-ar avânta, şi-a amintit de vreun discurs al lui Lincoln şi a luat expresia cu copy-paste, asta e clar. Dar o întrebare se naşte de aici : avem noi părinţi fondatori ? Exprimarea, după cum oricine ştie, le aparţine americanilor, care, de altfel, au făcut un adevărat cult pentru întemeietorii statului lor. Popoarele europene, vechi, ale căror naţiuni moderne s-au format organic, printr-o lungă evoluţie, nu cunosc această noţiune.
Dar noi, românii ? Ar trebui noi s-o cunoaştem ? Cu toată daco-romanitatea noastră (sau…’cumanitatea’- vezi Neagu Djuvara), eu cred că prăpastia dintre starea de teribilă înapoiere de la sfârşitul epocii fanariote, pe de o parte, şi eforturile, reuşite, de modernizare care au avut loc începând cu jumătatea secolului al XIX-lea, pe de altă parte, ne poate îndreptăţi să vorbim despre fondatori ai naţiunii. Şi s-a şi vorbit, nu fără temei, fie despre Carol I, fie despre revoluţionarii paşoptişti.

O idee foarte interesantă a avut, în această privinţă, Titu Maiorescu. El îi priveşte drept întemeietori ai României moderne pe membrii Divanurilor Ad-Hoc din octombrie 1857. Mai exact, consideră că programul conceput de ei este exact calea de urmat pentru ca ţara să devină într-adevăr un stat european (de altfel, este semnificativ faptul că junimiştii au intrat în politică în principal din acest motiv : pentru a se asigura că România urmează întocmai linia trasată de Divanuri). Iată care sunt cele cinci puncte ale programului : respectarea capitulaţiilor, unirea, dinastia ereditară dintr-o familie suverană europeană, neutralitatea garantată de Marile Puteri şi sistemul constituţional. Exact temelia pe care s-a putut construi statul nostru modern…

Deci, avem o opinie în această privinţă. O opinie şi autorizată, şi întemeiată. Pot fi şi altele. Poate, cine ştie, de la vorba aruncată de dl. Geoană, se va porni o dezbatere pe o temă deloc lipsită de importanţă…Eu închei acest articol, dar nu înainte de a vă oferi un fragment absolut edificator, dintr-un faimos discurs parlamentar, ţinut de Titu Maiorescu în 1897 :
« Astfel (şi pentru unii dintre noi cu părere de rău) ne-am văzut constrânşi să limităm exclusiva noastră ocupare de până acum şi să facem partea politicii militante. Pogor, Negruzzi, Gane, Racoviţă, cu ei împreună autorul acestor rânduri, mai pe urmă fireşte şi Carp şi Th. Rosetti au intrat în Camera conservatoare de la 1871-1875.
Eram noi deodată conservatori ? Noi eram în prima linie susţinătorii programului hărăzit de la Divanul Ad-Hoc. Si fiindcă politica liberalilor din primăvara anului 1871 periclita realizarea lui, iar guvernul conservatorului Lascăr Catargiu lucra în sensul acestei realizări, noi eram datori din principiu să susţinem guvernul conservator. Ce avea să se întâmple după îndeplinirea cerinţelor de la 1857, rămânea o chestiune deschisă şi nu avea interes pentru moment[…]. »

Lez-poezie sau lez-decenta?

Ioana Avădani publică pe blogul său, http://avadani.hotnews.ro/, următorul articol ;

"Consiliul National al Audiovizualului (CNA) a amendat, cu cate 5.000 de lei:- Radio ZU, pentru a fi difuzat parodierea unor poezii ale poetului Mihai Eminescu ce nu ţineau cont de protecţia copiilor şi de obligaţia de a asigura “informarea, educarea şi divertismentul publicului, cu respectarea libertăţilor şi drepturilor fundamentale ale omului”, precum şi reflectarea “diversităţii culturale, în respectul identităţii naţionale şi europene”- Radio 21, care a a transmis “o parodie cu text vulgar după poezia “Luceafărul” de Mihai Eminescu, prevederile art. 39, alin. 2 şi ale art. 3, alin. 1 din Legea audiovizualului nr. 504/2002, precum şi ale art. 89 din Codul de reglementare a conţinutului audiovizual
Art. 3, alin. 1 din Legea Audiovizualului spune aşa:
Prin difuzarea şi retransmisia serviciilor de programe se realizează şi se asigură pluralismul politic şi social, diversitatea culturală, lingvistică şi religioasă, informarea, educarea şi divertismentul publicului, cu respectarea libertăţilor şi a drepturilor fundamentale ale omului.
Iar art. 39 (2) zice:
Difuzarea în cadrul serviciilor de programe de televiziune şi de radiodifuziune a programelor care pot afecta dezvoltarea fizică, mentală sau morală a minorilor se poate face numai dacă, prin alegerea intervalului orar de difuzare ori datorită mijloacelor tehnice necesare recepţiei, minorii nu au acces audio sau video la programele respective.
Înţelegem că Zu şi 21 au spus măscări pe post de dimineaţă - şi asta e contrar legii. Menţionez că nu am ascultat repectivele parodii - şi nu mă pronunţ asupra calităţii de “măscări” .
Ceea ce mă îngrijorează este o declaraţie a distinsului pianist Dan Grigore, membru CNA, citat de România Liberă:
E o blasfemie de ziua nationala. E vorba de un patrimoniu national, care este sfant pentru natia romana (…) Se face o parodie pe versurile lui Mihai Eminescu, de ziua poetului national”, a spus Dan Grigore. “Eu as face intrerupere de emisiune pentru asa ceva, un atentat de prost gust, de mizerabilitate, de josnicie, la poezia lui Mihai Eminescu. Eu as intrerupe 3 ore emisia, daca legea mi-ar permite”, a precizat Dan Grigore.
Genul acesta de discurs naţionalist-culturaloid ma pune pe gânduri. În “libera formare a opiniilor” pe care o apără CNA nu intră şi libertatea de a nu-ţi plăcea Mihai Eminescu? Parodia, în sine, este o crimă? Ba, mai mult, o blasfemie? Şi dacă, pentru mine, 31 martie este “sărbătoarea naţională”? Nu ştiţi ce e 31 martie? ia să vedem cine ştie…
Aşa că, în momemhtele mele bune, mă bucur că CNA îşi bazează deciziile pe lege. În cele de depresie, îmi smulg părul, fir cu fir, la gîndul că argumente ca cel de mai sus încă mai sînt vehiculate…"

Ce aş comenta eu în toată această poveste ?
1.Discursul lui Dan Grigore este, într-adevăr, exagerat, dar numai în formă, nu şi în fond. Dacă dăm deoparte sforăielile cu ‘patrimoniul naţional sfânt pentru naţia română’, rămâne o grijă binevenită de a nu permite prostului gust să se exercite chiar asupra a tot ce mişcă.
2.Nu cred că e vorba de ‘libertatea de a nu-ţi plăcea Mihai Eminescu’, şi nici parodia nu-i o crimă, evident. Nici măcar băşcălia ieftină nu-i o crimă. Dar sunt sigur că nu e bine ca tinerii şi foarte tinerii care ascultă aceste posturi de radio să-şi facă asupra poetului o imagine provenită din puţul gândirii unui Buzdugan sau Morar. Nu ‘lez-poezia’ a fost amendată în acest caz, ci ‘lez-decenţa’, şi asta nu poate fi rău.
3.Aniversarea lui Eminescu intră, vrem sau nu, în categoria ‘zilelor de sărbătorit’. Ca si 31 martie- data nasterii lui Nichita...

Din trasura in Audi

Ce văd doi călători străini în Bucureştii începutului de secol XIX (citate preluate din Neagu Djuvara, ‘Între Occident şi Orient’) :
F. G. Laurencon : « Viena vinde în Ţara Românească o mulţime de caleşti din cele mai elegante[…]. Cred că, dacă ţinem seama de populaţie, în Europa sunt puţine oraşe unde să se găsească un atât de mare număr de echipaje ca la Bucureşti. Fiecare negustor îşi are trăsura sa, iar boierii şi le schimbă în fiecare an. »
Reverendul Robert Walsh : « Cel dintâi lucru ce m-a izbit uitându-mă pe stradă a fost mulţimea de echipaje strălucitoare, care alergau în toate părţile sau aşteptau în faţa porţilor. Erau noi şi frumoase datorită lacului şi podoabelor aurite.[…] Boierilor le place nespus de mult să-şi arate obiectele acestea, pe care dau sume foarte mari ; căci nu sunt decât de fudulie, după un an se hârbuiesc, şi trebuie daţi alţi bani, pe altele, noi.[…] Văzând mulţimea de trăsuri pe stradă, am crezut că este cine ştie ce mare primire la Curte, ca să aflu că, dimpotrivă, în momentul acela, nici vorbă nu era de aşa ceva ; numai că deşertăciunea acestor boieri este atât de mare, încât nu se pot împiedica să nu-şi arate luxul, chiar şi în timp de ciumă. »
Două sute de ani, trei războaie, două revoluţii, democraţie, dictatură regală, comunism, monarhie, republică, toate s-au succedat ca să ajungem la aceleaşi străzi desfundate, populate de trăsuri de lux(chiar dacă ele se cheamă acum BMW sau Audi). Să nu-i dai dreptate lui Noica,atunci când spunea că istoria noastră se face în cerc, şi « cine nu se dezvaţă de occidentalism nu are acces la ea » ?

Doua citate

Un strop de poezie românească, din secolul al XVI-lea: Neagoe Basarab, în « Învăţăturile » sale, citat de Noica : « Că, mai întâi de toate, este tăcerea, iar tăcerea face oprire, oprirea face umilinţă şi plângere, iar plângerea face frică, şi frica face smerenie, smerenia face socoteală de cele ce vor să fie, iar acea socoteală face dragoste, şi dragostea face sufletele să vorbească cu îngerii. Atuncea va pricepe omul că nu este departe de Dumnezeu. » Ce drum către îndumnezeire : tăcere-oprire-umilinţă şi plângere-frică-smerenie-socoteală de cele ce vor să fie-dragoste.
Şi, din acelaşi volum-« Pagini despre sufletul românesc »- un alt citat, de astă dată chiar din Noica : « Noi ştim că la sfărşitul veacului acestuia poporul românesc va număra 50 sau 60 de milioane de locuitori. Dacă ne frământăm astăzi, pe un plan ori altul, e pentru ca atunci să ne merităm istoria. » Aceasta profeţie, distractivă pentru noi cei de azi, a fost făcută cu ocazia unei conferinţe ţinute la Berlin, în 1943. E interesantă mai ales pentru cei care-l acuză pe filosof de colaborare cu regimul comunist, pentru că arată, o dată în plus, că protocronismul promovat de Ceauşescu a avut puncte de întâlnire cu mesianismul lui Noica şi al altor congeneri ai săi. Altfel spus, mariajul a avut şi partea lui de dragoste, n-a fost doar din interes…