Ieri, la Iaşi, în discursul ţinut cu ocazia aniversării Unirii Principatelor, l-am auzit pe domnul Mircea Geoană spunând ceva interesant (ei, da, nu vă miraţi). Anume, domnia-sa a adus vorba despre ‘părinţii fondatori’ ai naţiei noastre moderne. Că dl. Geoană, care este o muscă-n lapte în orice domeniu s-ar avânta, şi-a amintit de vreun discurs al lui Lincoln şi a luat expresia cu copy-paste, asta e clar. Dar o întrebare se naşte de aici : avem noi părinţi fondatori ? Exprimarea, după cum oricine ştie, le aparţine americanilor, care, de altfel, au făcut un adevărat cult pentru întemeietorii statului lor. Popoarele europene, vechi, ale căror naţiuni moderne s-au format organic, printr-o lungă evoluţie, nu cunosc această noţiune.
Dar noi, românii ? Ar trebui noi s-o cunoaştem ? Cu toată daco-romanitatea noastră (sau…’cumanitatea’- vezi Neagu Djuvara), eu cred că prăpastia dintre starea de teribilă înapoiere de la sfârşitul epocii fanariote, pe de o parte, şi eforturile, reuşite, de modernizare care au avut loc începând cu jumătatea secolului al XIX-lea, pe de altă parte, ne poate îndreptăţi să vorbim despre fondatori ai naţiunii. Şi s-a şi vorbit, nu fără temei, fie despre Carol I, fie despre revoluţionarii paşoptişti.
O idee foarte interesantă a avut, în această privinţă, Titu Maiorescu. El îi priveşte drept întemeietori ai României moderne pe membrii Divanurilor Ad-Hoc din octombrie 1857. Mai exact, consideră că programul conceput de ei este exact calea de urmat pentru ca ţara să devină într-adevăr un stat european (de altfel, este semnificativ faptul că junimiştii au intrat în politică în principal din acest motiv : pentru a se asigura că România urmează întocmai linia trasată de Divanuri). Iată care sunt cele cinci puncte ale programului : respectarea capitulaţiilor, unirea, dinastia ereditară dintr-o familie suverană europeană, neutralitatea garantată de Marile Puteri şi sistemul constituţional. Exact temelia pe care s-a putut construi statul nostru modern…
Deci, avem o opinie în această privinţă. O opinie şi autorizată, şi întemeiată. Pot fi şi altele. Poate, cine ştie, de la vorba aruncată de dl. Geoană, se va porni o dezbatere pe o temă deloc lipsită de importanţă…Eu închei acest articol, dar nu înainte de a vă oferi un fragment absolut edificator, dintr-un faimos discurs parlamentar, ţinut de Titu Maiorescu în 1897 :
« Astfel (şi pentru unii dintre noi cu părere de rău) ne-am văzut constrânşi să limităm exclusiva noastră ocupare de până acum şi să facem partea politicii militante. Pogor, Negruzzi, Gane, Racoviţă, cu ei împreună autorul acestor rânduri, mai pe urmă fireşte şi Carp şi Th. Rosetti au intrat în Camera conservatoare de la 1871-1875.
Eram noi deodată conservatori ? Noi eram în prima linie susţinătorii programului hărăzit de la Divanul Ad-Hoc. Si fiindcă politica liberalilor din primăvara anului 1871 periclita realizarea lui, iar guvernul conservatorului Lascăr Catargiu lucra în sensul acestei realizări, noi eram datori din principiu să susţinem guvernul conservator. Ce avea să se întâmple după îndeplinirea cerinţelor de la 1857, rămânea o chestiune deschisă şi nu avea interes pentru moment[…]. »
duminică, 25 ianuarie 2009
miercuri, 21 ianuarie 2009
Lez-poezie sau lez-decenta?
Ioana Avădani publică pe blogul său, http://avadani.hotnews.ro/, următorul articol ;
"Consiliul National al Audiovizualului (CNA) a amendat, cu cate 5.000 de lei:- Radio ZU, pentru a fi difuzat parodierea unor poezii ale poetului Mihai Eminescu ce nu ţineau cont de protecţia copiilor şi de obligaţia de a asigura “informarea, educarea şi divertismentul publicului, cu respectarea libertăţilor şi drepturilor fundamentale ale omului”, precum şi reflectarea “diversităţii culturale, în respectul identităţii naţionale şi europene”- Radio 21, care a a transmis “o parodie cu text vulgar după poezia “Luceafărul” de Mihai Eminescu, prevederile art. 39, alin. 2 şi ale art. 3, alin. 1 din Legea audiovizualului nr. 504/2002, precum şi ale art. 89 din Codul de reglementare a conţinutului audiovizual
Art. 3, alin. 1 din Legea Audiovizualului spune aşa:
Prin difuzarea şi retransmisia serviciilor de programe se realizează şi se asigură pluralismul politic şi social, diversitatea culturală, lingvistică şi religioasă, informarea, educarea şi divertismentul publicului, cu respectarea libertăţilor şi a drepturilor fundamentale ale omului.
Iar art. 39 (2) zice:
Difuzarea în cadrul serviciilor de programe de televiziune şi de radiodifuziune a programelor care pot afecta dezvoltarea fizică, mentală sau morală a minorilor se poate face numai dacă, prin alegerea intervalului orar de difuzare ori datorită mijloacelor tehnice necesare recepţiei, minorii nu au acces audio sau video la programele respective.
Înţelegem că Zu şi 21 au spus măscări pe post de dimineaţă - şi asta e contrar legii. Menţionez că nu am ascultat repectivele parodii - şi nu mă pronunţ asupra calităţii de “măscări” .
Ceea ce mă îngrijorează este o declaraţie a distinsului pianist Dan Grigore, membru CNA, citat de România Liberă:
E o blasfemie de ziua nationala. E vorba de un patrimoniu national, care este sfant pentru natia romana (…) Se face o parodie pe versurile lui Mihai Eminescu, de ziua poetului national”, a spus Dan Grigore. “Eu as face intrerupere de emisiune pentru asa ceva, un atentat de prost gust, de mizerabilitate, de josnicie, la poezia lui Mihai Eminescu. Eu as intrerupe 3 ore emisia, daca legea mi-ar permite”, a precizat Dan Grigore.
Genul acesta de discurs naţionalist-culturaloid ma pune pe gânduri. În “libera formare a opiniilor” pe care o apără CNA nu intră şi libertatea de a nu-ţi plăcea Mihai Eminescu? Parodia, în sine, este o crimă? Ba, mai mult, o blasfemie? Şi dacă, pentru mine, 31 martie este “sărbătoarea naţională”? Nu ştiţi ce e 31 martie? ia să vedem cine ştie…
Aşa că, în momemhtele mele bune, mă bucur că CNA îşi bazează deciziile pe lege. În cele de depresie, îmi smulg părul, fir cu fir, la gîndul că argumente ca cel de mai sus încă mai sînt vehiculate…"
Ce aş comenta eu în toată această poveste ?
1.Discursul lui Dan Grigore este, într-adevăr, exagerat, dar numai în formă, nu şi în fond. Dacă dăm deoparte sforăielile cu ‘patrimoniul naţional sfânt pentru naţia română’, rămâne o grijă binevenită de a nu permite prostului gust să se exercite chiar asupra a tot ce mişcă.
2.Nu cred că e vorba de ‘libertatea de a nu-ţi plăcea Mihai Eminescu’, şi nici parodia nu-i o crimă, evident. Nici măcar băşcălia ieftină nu-i o crimă. Dar sunt sigur că nu e bine ca tinerii şi foarte tinerii care ascultă aceste posturi de radio să-şi facă asupra poetului o imagine provenită din puţul gândirii unui Buzdugan sau Morar. Nu ‘lez-poezia’ a fost amendată în acest caz, ci ‘lez-decenţa’, şi asta nu poate fi rău.
3.Aniversarea lui Eminescu intră, vrem sau nu, în categoria ‘zilelor de sărbătorit’. Ca si 31 martie- data nasterii lui Nichita...
"Consiliul National al Audiovizualului (CNA) a amendat, cu cate 5.000 de lei:- Radio ZU, pentru a fi difuzat parodierea unor poezii ale poetului Mihai Eminescu ce nu ţineau cont de protecţia copiilor şi de obligaţia de a asigura “informarea, educarea şi divertismentul publicului, cu respectarea libertăţilor şi drepturilor fundamentale ale omului”, precum şi reflectarea “diversităţii culturale, în respectul identităţii naţionale şi europene”- Radio 21, care a a transmis “o parodie cu text vulgar după poezia “Luceafărul” de Mihai Eminescu, prevederile art. 39, alin. 2 şi ale art. 3, alin. 1 din Legea audiovizualului nr. 504/2002, precum şi ale art. 89 din Codul de reglementare a conţinutului audiovizual
Art. 3, alin. 1 din Legea Audiovizualului spune aşa:
Prin difuzarea şi retransmisia serviciilor de programe se realizează şi se asigură pluralismul politic şi social, diversitatea culturală, lingvistică şi religioasă, informarea, educarea şi divertismentul publicului, cu respectarea libertăţilor şi a drepturilor fundamentale ale omului.
Iar art. 39 (2) zice:
Difuzarea în cadrul serviciilor de programe de televiziune şi de radiodifuziune a programelor care pot afecta dezvoltarea fizică, mentală sau morală a minorilor se poate face numai dacă, prin alegerea intervalului orar de difuzare ori datorită mijloacelor tehnice necesare recepţiei, minorii nu au acces audio sau video la programele respective.
Înţelegem că Zu şi 21 au spus măscări pe post de dimineaţă - şi asta e contrar legii. Menţionez că nu am ascultat repectivele parodii - şi nu mă pronunţ asupra calităţii de “măscări” .
Ceea ce mă îngrijorează este o declaraţie a distinsului pianist Dan Grigore, membru CNA, citat de România Liberă:
E o blasfemie de ziua nationala. E vorba de un patrimoniu national, care este sfant pentru natia romana (…) Se face o parodie pe versurile lui Mihai Eminescu, de ziua poetului national”, a spus Dan Grigore. “Eu as face intrerupere de emisiune pentru asa ceva, un atentat de prost gust, de mizerabilitate, de josnicie, la poezia lui Mihai Eminescu. Eu as intrerupe 3 ore emisia, daca legea mi-ar permite”, a precizat Dan Grigore.
Genul acesta de discurs naţionalist-culturaloid ma pune pe gânduri. În “libera formare a opiniilor” pe care o apără CNA nu intră şi libertatea de a nu-ţi plăcea Mihai Eminescu? Parodia, în sine, este o crimă? Ba, mai mult, o blasfemie? Şi dacă, pentru mine, 31 martie este “sărbătoarea naţională”? Nu ştiţi ce e 31 martie? ia să vedem cine ştie…
Aşa că, în momemhtele mele bune, mă bucur că CNA îşi bazează deciziile pe lege. În cele de depresie, îmi smulg părul, fir cu fir, la gîndul că argumente ca cel de mai sus încă mai sînt vehiculate…"
Ce aş comenta eu în toată această poveste ?
1.Discursul lui Dan Grigore este, într-adevăr, exagerat, dar numai în formă, nu şi în fond. Dacă dăm deoparte sforăielile cu ‘patrimoniul naţional sfânt pentru naţia română’, rămâne o grijă binevenită de a nu permite prostului gust să se exercite chiar asupra a tot ce mişcă.
2.Nu cred că e vorba de ‘libertatea de a nu-ţi plăcea Mihai Eminescu’, şi nici parodia nu-i o crimă, evident. Nici măcar băşcălia ieftină nu-i o crimă. Dar sunt sigur că nu e bine ca tinerii şi foarte tinerii care ascultă aceste posturi de radio să-şi facă asupra poetului o imagine provenită din puţul gândirii unui Buzdugan sau Morar. Nu ‘lez-poezia’ a fost amendată în acest caz, ci ‘lez-decenţa’, şi asta nu poate fi rău.
3.Aniversarea lui Eminescu intră, vrem sau nu, în categoria ‘zilelor de sărbătorit’. Ca si 31 martie- data nasterii lui Nichita...
luni, 19 ianuarie 2009
Din trasura in Audi
Ce văd doi călători străini în Bucureştii începutului de secol XIX (citate preluate din Neagu Djuvara, ‘Între Occident şi Orient’) :
F. G. Laurencon : « Viena vinde în Ţara Românească o mulţime de caleşti din cele mai elegante[…]. Cred că, dacă ţinem seama de populaţie, în Europa sunt puţine oraşe unde să se găsească un atât de mare număr de echipaje ca la Bucureşti. Fiecare negustor îşi are trăsura sa, iar boierii şi le schimbă în fiecare an. »
Reverendul Robert Walsh : « Cel dintâi lucru ce m-a izbit uitându-mă pe stradă a fost mulţimea de echipaje strălucitoare, care alergau în toate părţile sau aşteptau în faţa porţilor. Erau noi şi frumoase datorită lacului şi podoabelor aurite.[…] Boierilor le place nespus de mult să-şi arate obiectele acestea, pe care dau sume foarte mari ; căci nu sunt decât de fudulie, după un an se hârbuiesc, şi trebuie daţi alţi bani, pe altele, noi.[…] Văzând mulţimea de trăsuri pe stradă, am crezut că este cine ştie ce mare primire la Curte, ca să aflu că, dimpotrivă, în momentul acela, nici vorbă nu era de aşa ceva ; numai că deşertăciunea acestor boieri este atât de mare, încât nu se pot împiedica să nu-şi arate luxul, chiar şi în timp de ciumă. »
Două sute de ani, trei războaie, două revoluţii, democraţie, dictatură regală, comunism, monarhie, republică, toate s-au succedat ca să ajungem la aceleaşi străzi desfundate, populate de trăsuri de lux(chiar dacă ele se cheamă acum BMW sau Audi). Să nu-i dai dreptate lui Noica,atunci când spunea că istoria noastră se face în cerc, şi « cine nu se dezvaţă de occidentalism nu are acces la ea » ?
F. G. Laurencon : « Viena vinde în Ţara Românească o mulţime de caleşti din cele mai elegante[…]. Cred că, dacă ţinem seama de populaţie, în Europa sunt puţine oraşe unde să se găsească un atât de mare număr de echipaje ca la Bucureşti. Fiecare negustor îşi are trăsura sa, iar boierii şi le schimbă în fiecare an. »
Reverendul Robert Walsh : « Cel dintâi lucru ce m-a izbit uitându-mă pe stradă a fost mulţimea de echipaje strălucitoare, care alergau în toate părţile sau aşteptau în faţa porţilor. Erau noi şi frumoase datorită lacului şi podoabelor aurite.[…] Boierilor le place nespus de mult să-şi arate obiectele acestea, pe care dau sume foarte mari ; căci nu sunt decât de fudulie, după un an se hârbuiesc, şi trebuie daţi alţi bani, pe altele, noi.[…] Văzând mulţimea de trăsuri pe stradă, am crezut că este cine ştie ce mare primire la Curte, ca să aflu că, dimpotrivă, în momentul acela, nici vorbă nu era de aşa ceva ; numai că deşertăciunea acestor boieri este atât de mare, încât nu se pot împiedica să nu-şi arate luxul, chiar şi în timp de ciumă. »
Două sute de ani, trei războaie, două revoluţii, democraţie, dictatură regală, comunism, monarhie, republică, toate s-au succedat ca să ajungem la aceleaşi străzi desfundate, populate de trăsuri de lux(chiar dacă ele se cheamă acum BMW sau Audi). Să nu-i dai dreptate lui Noica,atunci când spunea că istoria noastră se face în cerc, şi « cine nu se dezvaţă de occidentalism nu are acces la ea » ?
joi, 15 ianuarie 2009
Doua citate
Un strop de poezie românească, din secolul al XVI-lea: Neagoe Basarab, în « Învăţăturile » sale, citat de Noica : « Că, mai întâi de toate, este tăcerea, iar tăcerea face oprire, oprirea face umilinţă şi plângere, iar plângerea face frică, şi frica face smerenie, smerenia face socoteală de cele ce vor să fie, iar acea socoteală face dragoste, şi dragostea face sufletele să vorbească cu îngerii. Atuncea va pricepe omul că nu este departe de Dumnezeu. » Ce drum către îndumnezeire : tăcere-oprire-umilinţă şi plângere-frică-smerenie-socoteală de cele ce vor să fie-dragoste.
Şi, din acelaşi volum-« Pagini despre sufletul românesc »- un alt citat, de astă dată chiar din Noica : « Noi ştim că la sfărşitul veacului acestuia poporul românesc va număra 50 sau 60 de milioane de locuitori. Dacă ne frământăm astăzi, pe un plan ori altul, e pentru ca atunci să ne merităm istoria. » Aceasta profeţie, distractivă pentru noi cei de azi, a fost făcută cu ocazia unei conferinţe ţinute la Berlin, în 1943. E interesantă mai ales pentru cei care-l acuză pe filosof de colaborare cu regimul comunist, pentru că arată, o dată în plus, că protocronismul promovat de Ceauşescu a avut puncte de întâlnire cu mesianismul lui Noica şi al altor congeneri ai săi. Altfel spus, mariajul a avut şi partea lui de dragoste, n-a fost doar din interes…
Şi, din acelaşi volum-« Pagini despre sufletul românesc »- un alt citat, de astă dată chiar din Noica : « Noi ştim că la sfărşitul veacului acestuia poporul românesc va număra 50 sau 60 de milioane de locuitori. Dacă ne frământăm astăzi, pe un plan ori altul, e pentru ca atunci să ne merităm istoria. » Aceasta profeţie, distractivă pentru noi cei de azi, a fost făcută cu ocazia unei conferinţe ţinute la Berlin, în 1943. E interesantă mai ales pentru cei care-l acuză pe filosof de colaborare cu regimul comunist, pentru că arată, o dată în plus, că protocronismul promovat de Ceauşescu a avut puncte de întâlnire cu mesianismul lui Noica şi al altor congeneri ai săi. Altfel spus, mariajul a avut şi partea lui de dragoste, n-a fost doar din interes…
duminică, 11 ianuarie 2009
Din vuiet in vuiet
Puţin spirit critic nu le-ar strica unora dintre editurile noastre cu pretenţii atunci când ne propun câte o carte. Dar ce să mai spunem atunci când o editură zisă cu mari standarde aruncă pe piaţă nu mai puţin de trei ediţii dintr-o peltea păşunistă lipsită de orice valoare literară ori istorică ?
Să vedem, deci. În colecţia ‘Casa regală’, Editura Humanitas a editat, anul trecut, pentru a treia oară, opera istorică a zisului Paul Lindberg, intitulată ‘Regele Carol I al României.’ În spiritul unei tradiţii încetăţenite la Humanitas, despre autor nu aflăm decât că , ‘apropiat al familiei regale, a stat în preajma personajului său, fiindu-i chiar întâiului nostru monarh un fel de fiu spiritual, şi l-a putut percepe în dimensiunea lui umană’(nu exagerez cu nimic, sunt singurele informaţii despre Paul Lindberg- ce făcea el la curtea regală, ce meserie deprinsese, dacă era biograf oficial sau doar admirator entuziast- putem doar presupune, sau căuta prin alte părţi). Acum, despre valoarea istorică a obiectului cu pricina: nu chiar zero, sunt şi câteva informaţii pe care un elev de liceu în pragul repetenţiei nu le cunoaşte. În rest, tot conţinutul cărţii ar putea fi sintetizat, din punctul de vedere al informaţiei istorice, în maxim două pagini, scrise la liniuţă.Bun, veţi întreba, şi atunci cu ce sunt umplute celelalte 283 de pagini ? Iaca: ‘Mânat de devotament şi zel, principele luă măsurile necesare pentru a duce la bun sfârşit marea sarcină ce i se încredinţase’(pag. 186, pentru cine nu mă crede).Sau :’La 22 mai 1891, într-o atmosferă de entuziasm general şi a celei mai calde recunoaşteri din partea străinătăţii, regele Carol şi-a sărbătorit împlinirea a 25 de ani de domnie.’Sau: ‘Dar şi în aceste momente de apăsătoare responsabilitate, principele Carol şi-a păstrat calmul său de om hotătât şi curajul său nestrămutat’. Şi: ‘Cuvântarea principelui a fost întreruptă de mai multe ori de aclamaţii entuziaste, mulţi dintre deputaţi nu-şi ascundeau lacrimile, urarea de « Trăiască regele !Trăiască regele » se revărsa în vuiet de cascadă’.
Şi uite-aşa o ţine toată cartea, din vuiet în vuiet şi din trăiască în trăiască…N-am nimic cu encomiasticul biograf, dar prea nu are nici o calitate ‘opera’ lui, şi sunt convins că singurul lucru care o vinde este titlul. De aici şi acuzaţia pe care o aduc editurii: profită de dorinţa legitimă a multora dintre noi de a cunoaşte mai în amănunt istoria casei regale a României, şi ne oferă, cu cinism, un mare nimic la un preţ astronomic(285 pagini, 35 lei). Şi totul, bineînţeles, sub stindardul unei acţiuni nobile şi generoase- parcă aud: ‘să le redăm românilor istoria’ şi câte alte bla-bla-uri…
Dar despre asemenea activităţi lucrative, camuflate ca acte caritabile pe păşunea culturii naţionale, vom mai vorbi. Până atunci, cele bune şi aveţi grijă ce cumpăraţi din librării.
Să vedem, deci. În colecţia ‘Casa regală’, Editura Humanitas a editat, anul trecut, pentru a treia oară, opera istorică a zisului Paul Lindberg, intitulată ‘Regele Carol I al României.’ În spiritul unei tradiţii încetăţenite la Humanitas, despre autor nu aflăm decât că , ‘apropiat al familiei regale, a stat în preajma personajului său, fiindu-i chiar întâiului nostru monarh un fel de fiu spiritual, şi l-a putut percepe în dimensiunea lui umană’(nu exagerez cu nimic, sunt singurele informaţii despre Paul Lindberg- ce făcea el la curtea regală, ce meserie deprinsese, dacă era biograf oficial sau doar admirator entuziast- putem doar presupune, sau căuta prin alte părţi). Acum, despre valoarea istorică a obiectului cu pricina: nu chiar zero, sunt şi câteva informaţii pe care un elev de liceu în pragul repetenţiei nu le cunoaşte. În rest, tot conţinutul cărţii ar putea fi sintetizat, din punctul de vedere al informaţiei istorice, în maxim două pagini, scrise la liniuţă.Bun, veţi întreba, şi atunci cu ce sunt umplute celelalte 283 de pagini ? Iaca: ‘Mânat de devotament şi zel, principele luă măsurile necesare pentru a duce la bun sfârşit marea sarcină ce i se încredinţase’(pag. 186, pentru cine nu mă crede).Sau :’La 22 mai 1891, într-o atmosferă de entuziasm general şi a celei mai calde recunoaşteri din partea străinătăţii, regele Carol şi-a sărbătorit împlinirea a 25 de ani de domnie.’Sau: ‘Dar şi în aceste momente de apăsătoare responsabilitate, principele Carol şi-a păstrat calmul său de om hotătât şi curajul său nestrămutat’. Şi: ‘Cuvântarea principelui a fost întreruptă de mai multe ori de aclamaţii entuziaste, mulţi dintre deputaţi nu-şi ascundeau lacrimile, urarea de « Trăiască regele !Trăiască regele » se revărsa în vuiet de cascadă’.
Şi uite-aşa o ţine toată cartea, din vuiet în vuiet şi din trăiască în trăiască…N-am nimic cu encomiasticul biograf, dar prea nu are nici o calitate ‘opera’ lui, şi sunt convins că singurul lucru care o vinde este titlul. De aici şi acuzaţia pe care o aduc editurii: profită de dorinţa legitimă a multora dintre noi de a cunoaşte mai în amănunt istoria casei regale a României, şi ne oferă, cu cinism, un mare nimic la un preţ astronomic(285 pagini, 35 lei). Şi totul, bineînţeles, sub stindardul unei acţiuni nobile şi generoase- parcă aud: ‘să le redăm românilor istoria’ şi câte alte bla-bla-uri…
Dar despre asemenea activităţi lucrative, camuflate ca acte caritabile pe păşunea culturii naţionale, vom mai vorbi. Până atunci, cele bune şi aveţi grijă ce cumpăraţi din librării.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
